Ispita

Ispita - cine nu o cunoaste?
Exista doua feluri de ispite: momentane, cum ar fi sa nu te abtii de la a manca o ciocolata cu totul desi ai cam exagerat cu dulciurile in ultima vreme, dar si ispite persistente/cronice.

Ce ne facem cu ispitele astea persistente? Cum reusim sa ne debarasam de ele? ...Vrem sa ne debarasam de ele?
Fiind ispita, evident ca are parti negative. Parti negative care iarasi evident cantaresc de vreo 50 de ori mai mult decat partea pozitiva. Care e partea pozitiva la o ispita? Practic: nimic "adevarat", pur si simplu o pornire umana, de natura psihologica sau fizica, pe care nici noi parca nu o putem explica cum se cuvine. Ni se pune pata pe ceva... sau cineva. De ce? Nu stim. Chemistry?
Asa oare sa se nasca obsesiile?
Parti negative putem enumara cu carul. Stim ca nu ne sta in fire, ca am produce rani celor din jur, ca am distruge una sau alta, ca eventual ne-am face rau chiar noua, ca ne-am simti prost, murdar sau rusinati. Ispita vine si invaluie toate astea intr-o panza fin alb si le lasa sa dispara lin pentru scurt timp. Ne incetoseaza mintea, ni se pune iarasi pata.
Avem un moment de luciditate si rezistam, ne controlam.
Eventual cedam ispitei partial, intr-un moment de neatentie. Cadem in capcana si ne lasam furati, iar in urmatorul moment constientizam ca rational vorbind gresim. De ce rational si nu emotional? Pentru ca ispita si ratiunea sunt divergente.

Sa gandim pur ipotetic ce-ar fi daca ne-am lasa prada ispitei. Cu ce ne-am alege? Placere fulgeratoare, dureaza 5 minute.. 10... 30. Revenim la ratiune si urmeaza vreo 120 de minute de remuscari. Problema constiintei este insa una minora, in raport cu dezastrul ce-l pot cauza ispitele vis-a-vis de reputatia pe care o avem. Reputatie distrusa dupa ce am cazut prada ispitei. Acum ce facem, colindam strazile cu o punga de hartie cu doua gaurele pe cap? Mai departe de reputatie avansam la alt gen de repercusiuni: oameni suferinzi, situatii eventual penibile, legaturi rupte cu totul, despartiri.
Si totusi, cu toate astea in coltul mintii uneori se intampla sa ne intrebam daca oare o sa regretam ca nu am facut ce am simtit, sa regretam nesatisfacerea ispitei.

Oare ce o sa regretam mai mult: ca am ignorat ratiunea sau ca am ignorat ispita?

Eu pentru partea mea decid sa ignor ispita si sa urmez ratiunea. Pretul ispitei este prea scump spre a fi platit - desi exista posibilitatea ca scenariul meu negru de fapt sa fie gri deschis.
Nu cred ca am sa aflu vreodata.
Doar am zis: am ales ratiunea....

Türkenstraße, I am back!

astazi am parasit iubitul pinkville si am revenit pentru o vreme la münchen.
abia acum realizez ce schimbare majora a fost si a provocat mutarea in noua garsoniera in viata mea. pentru prima oara ajung aici cu un sentiment de apartenenta, cu bucuria de a revedea locuri si oameni.
plina de nerabdare la 20:00 am plecat inarmata cu prosop si sticla de apa spre sala, pacat totusi ca era dupa ora romaniei inca! revedere, veselie, am stat la palavre cu jörg, care a facut si el ceva schimbari pe-acolo.
conform obiceiului, dupa sala m-am dus la standul de kebab de langa bloc, la cei doi frati turci, alt moment de revedere incredibil.
i almost felt like home! and i missed these people!
dar stiti cum e... pinkville in inima mea ramane pinkville! nimeni si nimic nu-i poate lua locul...

smokey place in time

armonii de pian infundate rasuna din spatele usii din lemn masiv, impletindu-se cu susurul vocilor ce patrund prin crapatura...
cuvintele aglomerate si suprapuse se intetesc, aerul se umple cu ritmul lent al cinelului...
imaginea balanseaza odata cu usa, norul fin de fum imi atinge in treacat usor degetele, bratele... aluneca peste umeri, ma loveste din plin in fata, particulele gri imi curg printre gene si sunt purtate mai departe de vantul rece de-afara, risipindu-se in cer.
primul pas peste prag... corpul absoarbe vibratiile contrabasului, trompeta rasuna, valurile ei sonore ma ajung si ricoseaza in alta directie... din stanga mi se intinde prietenos o mana, barbatul, intr-un costum poros, maro cu dungi bej imi zambeste si-si scoate palaria in cinstea mea, ducandu-si-o la piept, zambind. degetele imi aluneca printre ale sale, imi rotesc privirea si prin lumina difuza, la o masa in umbra il zaresc pe el. observ lampa cu picior asezata in centrul mesei, aruncandu-si conul luminos ce patrunde de sub palaria verde peste mainile lui, stranse in jurul unei cani mari si albe plina cu cafea neagra.
intre timp si ultimii fulgi de zapada lipiti de obrajii mei s-au topit, altii si-au gasit drumul de pe frunte, scurgandu-se printre sprancene, pana la gene si-mi incetoseaza privirea.
tai cu bratul drept fumul gros, mergand cu el inainte si ma indrept intocmai catre acea masa.
pasii inceti si hotarati calca pe dusumea in ritmul dictat de muzica...
cadrul se restrange, numarul de fete zambitoare si maini ce gesticuleaza grabit scade, ma apropii de masa.
aburi se inalta usor din lichidul negru in care interlocutorul meu amesteca agitat cu lingurita. se ridica politicos, imi scoate jacheta, o pune in cuierul din perete si-mi trage scaunul, poftindu-ma sa iau loc.
camera se indeparteaza usor, aratand doi indivizi conversandu-se incins...sase indivizi... cinci mese, deci douazeci si unul... un colt intreg de local, barul, unde pe scaunele inalte barbati de toate varstele isi scutura trabucul in scrumiera langa care si-au asezat palariile elegante.
usa se tranteste.
urmarim, in mijlocul strazii pavate, cu pietrele acoperite cu un strat alb, subtire si rece, cursul acesteia, luminat ici-colo de cate un felinar batran si obosit, cu bulb galben si opac...


v-ati intrebat vreodata cum trebuie sa fi fost viata prin anii 50-60?
ask miles davis and your imagination.
this was mine...

letargie

si cum imi propusesem sa incep sa scriu din nou mai des... *irony*
azi mi-am pus mie insami o intrebare la care cred ca daca ti-as adresa-o tie, draga cititorule, nici tu nu ai sti ce sa raspunzi... "cand a fost ultima oara cand te-ai simtit fericit?".
raspunsul, temporal vorbind, se situeaza undeva cu multi ani in urma...
de ce eram fericita? pentru ca nu erau motive sa nu fiu, nu orice bucurie avea si un verso, care, privindu-l, ii neutralizeaza tot efectul.

n-as vrea sa recunosc dar perioada ulterioara plecarii din romania nu a mai permis niciunei monede-fericire cu o singura fata sa se rostogoleasca in viata mea.

aparent totul e perfect... nu ma pot plange de probleme financiare, am sansa de a studia la o facultate excelenta, domeniul carierei mele este unul promitator si am alaturi o persoana care ma iubeste cu adevarat. hm... sounds good, right?

and yet still there is something missing. ce anume? totul tine de impresii si senzatii. impresia ca nu voi excela vreodata in ceea ce fac, frustrarea de a fi obligata sa depun efort pentru a avansa cu facultatea si de a infrunta esecuri inexistente pana acum, senzatia ca viata trece pe langa mine, oh nu, tineretea sfarseste si pierd ultimile ocazii de a ma mai bucura de viata.
asta e momentul in care intra in joc regretele... cand stai si te intrebi de ce te sacrifici si te privezi de propria-ti tinerete. da, este vorba de maleficul "ce-ar fi fost daca..." ramaneam acasa. multe lucruri ar fi sfarst altfel si uneori am impresia ca as fi fost mai multumita cu viata mea.
isi pierdea din stralucire si tenta inedita ("oh wow, studenta la münchen... ooh, informatica, intersant!), s-ar fi asternut praful unei vieti uzuale peste si totusi stau si ma intreb daca aceasta situatie cu toate circumstantele ce o definesc nu m-ar fi facut pur si simplu ACUM mai fericita si nu canvda intr-un moment incert al viitorului.

cu cat trece timpul nefiricirea se transforma intr-o amortire, te conformezi cu situatia, apoi urmeaza resemnarea, ce din nou ma face nefericita. imi incalc principiile si duc o viata pe care, daca as fi stiut de la inceput la ce ma inham, probabil nu mi-as fi dorit-o.
am renuntat la buchetul de lalele ce-l aveam in mana pentru un drum secetos, pe marginea caruia vor inflori pomi si flori in toate culorile abia cand ii voi da de capat.

problema: unde si care este capatul?
ce ma fac daca eu mi-am dorit plopi si vor creste brazi?

pretuiti oamenii din jurul vostru, ei sunt motorul nostru.
motorul meu de vreo 3ani cred ca are nevoie de niste ulei... si daca nu vine curand, va sfarsi stricat undeva intr-un bloc in münchen.

dive into the past and breathe in the future...?

dupa aproape o luna... o multime de lucruri s-au schimbat - apartament mobilat, in sfarsit ma pot simti "acasa in strainatate". feels good to hold your apartment key in your hand, stay in front of the door, turn it in the keyhole and enter your personal reign. made my life a lot more loveable.
other things just don't change, although you struggle for it.
ai simtit vreodata ca celuilalt i s-ar cuveni mai multa afectiune decat ii poti oferi?
ever felt guilty coz of not feeling at the same intensity?
ever wished u would but realize u just can't?
i do feel it.
ma simt vinovata ca altcineva imi atrage atentia, ca asa ceva este cu putinta, ca nu am ochi numai pentru o persoana.
ma simt vinovata ca ma atrag discutiile cu persoane din trecut, ca ma atrag chiar aceste persoane, ca sunt tentata sa-mi imaginez cum ar fi "one more try".
cum ar fi sa faci un pas in trecut si cu acea persoana sa imparti aerul viitorului...?
is there anything of the present that's left to save?

Last.fm

un post mai neobisnuit astazi, anume despre un website.
este vorba de www.last.fm, un music community de care am prins drag si sunt faaascinata :D
nu pot decat sa-l recomand! contine prewiev-uri de la aproape toti artistii, nici nu ma asteptam, iti sugereaza artisti similari, ba chiar au un soft extrem de simpatic, ce protocoleaza muzica ascultata la winamp (si nu numai) si face diverse topuri: weekly, monthly etc. a melodiilor sau artistilor pe care ii ascultam pe calculator. in dreapta vedeti ultimile mp3-uri ascultate de mine spre exemplu.
u guys really should throw an eye!

continut 0 (zero)

back to the writing, after quite an absence. quite amazing absence, avand in vedere ca deja ma obisnuisem sa scriu zilnic, insa in ultima vreme se pare ca am refuzat sa ma gandesc la orice.
sometimes people need a break of consciousness. i did.
cand am inceput acest blog il priveam din perspectiva exterioara, "oare intereseaza pe cineva...?", si cu cat trecea timpul realizam ca cea interioara de fapt e relevanta. blogul, un fel de jurnal public, de fapt e modul de a constientiza intamplari si reactiile sau gandurile pe care le provoaca (at least for me).
de multe ori recitesc unele post-uri, saptamani sau zile mai tarziu, si ma simt atat de "departe" de senzatia ce ma incerca in momentele redactarii, de parca nu eu as fi accea care a scris. alteori revin in exact aceeasi stare - buna sau rea.
de aceasta constientizare insa am simtit nevoia sa ma indepartez o vreme, s-o refuz, s-o evit cu orice pret. "uitarea" e cuvantul magic in viata umana. uitarea e medicamentul sufletului, pasul decisiv spre "insanatosire".
to hell with all the thoughts!!! let them sink deep in the sea of the forgotten! anger keeps overcoming me when coincidences bring them back up and i see them floating on the surface...
sink, sink, sink odata!

bitterness

parca noi insine cautam intentionat bitterness uneori. stim ca gresim, avem indicii ca nu ne-ar face fericiti si refuzam sa le vedem, ne incapatanam in aceasta directie. pe acest drum provocam situatii neplacute celor carora chiar nu le-am dori, mai impartim suferinta in stanga si-n dreapta, unor oameni care mereu si-au demonstrat devotamentul si afectiunea.
celor care ne sunt alaturi neconditionat, care ne iubesc sincer, parca uitam sa le aratam recunostinta. suntem nedrepti cu cei ce merita cel mai putin. altora, un gram de atentie, l-il returnam inzecit, desi nu ar merita decat jumate din ce ne-au oferit. sa fie oare drept?
atat de mult am gresit incat nici mustrari de constiinta nu mai pot avea. resimt amaraciunea pe cerul gurii mai rau decat dupa un campari on the rocks. am gresit fata de altcineva dar cel mai mult fata de mine insami. m-am incapatanat ca trebuie sa schimb ceva, cand asa cum era poate nu era perfect si totusi era mult prea bine, eu nu am stiut sa apreciez. m-am privat singura de capacitatea de a fi multumita, de a arata recunostinta, incapatanandu-ma ca nu as mai putea. de fapt era vorba de vrut. nu voiam. what for!?
won't be able to brush it all under the carpet and stand high upon my pile of shit, pretending nothing has changed. i almost digged me in sadness myself. blinded, stubborn, simply stupid. there's always those 30% of the story we'll never know. i hate not knowing 'em. i hate to know they're there. fuck the 30%. sometimes the imagined 30% are worse than the real ones. sherly still will keep putting together puzzle pieces. fuck the 30%.
that's how we end up being empty. we destroy the good and are disappointed of the bad.
oh and... yes, fuck the 30%.

not even white chocolate, with 0% of bitter cocoa could drown my bitterness.
no pure sugar, crystalline and shimmering, no honey, sticky and golden.
anger goes and comes, bitterness always remains, silent in a corner, menacing with spreading it's taste all over at any time.

soap bubbles part three

no more soap bubbles at all. they all vanished. no more shimmering, nor opaqueness, nothing but sun and fresh air. life is finally back to normal.
no more expectations, no more agony, no more torment.
just a bunch of mixed feelings and a somehow bitter taste, which i try to drown in a piece of sweetest chocolate.
disappointment but no accusations. simply useless.
relief. no more rivalry but comprehension. no approbation though.
the try to keep people together.
peaceful resignation, back to reality.

"right" and right

how do we know that "right" really is right?
i guess one can never know, but just believe that one acts the right way.
adesea nu e simplu sa procedezi corect si cum mi s-a mai zis... pe moment e mai simplu sa te complaci decat sa o iei pe drumul "corect", care implica sa renunti la una, alta.
pe moment poate ca sa faci ceea ce e corect pare sa puna capat, cand de multe ori a actiona corect de fapt lasa deschisa posibilitatea unui nou inceput. persistatul in "incorect" e adevaratul "inamic".