Tocmai ma incearca un sentiment ciudat. Intentionez sa-i dau o forma scrisa, insa gandurile mi se scurg printre degete, pe langa tastatura, printre taste, pe sub taste precum o farmitura cazuta accidental dintr-un sandwich in care ne-am infige cu pofta...
De ce gandim atat de mult?
De ce nu avem rabdare ca lucrurile sa se intample de la sine si avem mereu senzatia ca trebuie sa actionam, sa spunem ceva, orice, numai sa nu ne petrecem timpul singuri cu noi insine si ceea ce ne preocupa...?
Sa fie oare orgoliul un motiv?
"Orgoliu"... "paranoia"... doua cuvinte pe care nu dorim sa le auzim alaturi de propriile noastre nume din cauza conotatiei negative ce-o poarta.
Orgoliile sa trezeasca paranoia?! Sau eventual tocmai invers...?!
Indubitabil este ca nu suportam sa traim cu incertitudini. De ce revenim uneori asupra acestor senzatii neplacute si... oare este doar paranoia sau avem un al 6-lea simt, suntem oare fiecare in sinea noastra un mic Sherlock Holmes atunci cand ne pasa cu adevarat... si de ce trebuie sa scobim mereu dupa o latura negativa?
De ce vrem sa inlaturam orgoliile, constienti ca nu ne fac bine si totusi nu putem?
De ce ne agatam cu dintii de ceea ce ne inchipuim a fi onoarea noastra?
De ce unii oameni trezesc orgoliul in noi si altii nu?
De ce suntem uneori atat de nesiguri? Sa fie totul in capul nostru (paranoia!)... sau cei din jurul nostru chiar ne dau motive de indoiala? Oare noi la randul nostru dam motive de indoiala altora?
De ce mereu dupa "ochelarii roz" urmeaza o serie de indoieli, mai mult sau mai putin justificate?
Oare eu sunt singura care... ... ... ...?
Intrebarile mi se plimba prin cap si parca fiecare pas al lor provoaca un ecou ce le returneaza inmultite si agravate.
What to do? (revenim deci involuntar la ideea cu actionatul...)
Si totusi... De ce nu putem sa ne oprim sa ne gandim... ?
Maybe it's just our human nature and the need to have it all under control...
De ce gandim atat de mult?
De ce nu avem rabdare ca lucrurile sa se intample de la sine si avem mereu senzatia ca trebuie sa actionam, sa spunem ceva, orice, numai sa nu ne petrecem timpul singuri cu noi insine si ceea ce ne preocupa...?
Sa fie oare orgoliul un motiv?
"Orgoliu"... "paranoia"... doua cuvinte pe care nu dorim sa le auzim alaturi de propriile noastre nume din cauza conotatiei negative ce-o poarta.
Orgoliile sa trezeasca paranoia?! Sau eventual tocmai invers...?!
Indubitabil este ca nu suportam sa traim cu incertitudini. De ce revenim uneori asupra acestor senzatii neplacute si... oare este doar paranoia sau avem un al 6-lea simt, suntem oare fiecare in sinea noastra un mic Sherlock Holmes atunci cand ne pasa cu adevarat... si de ce trebuie sa scobim mereu dupa o latura negativa?
De ce vrem sa inlaturam orgoliile, constienti ca nu ne fac bine si totusi nu putem?
De ce ne agatam cu dintii de ceea ce ne inchipuim a fi onoarea noastra?
De ce unii oameni trezesc orgoliul in noi si altii nu?
De ce suntem uneori atat de nesiguri? Sa fie totul in capul nostru (paranoia!)... sau cei din jurul nostru chiar ne dau motive de indoiala? Oare noi la randul nostru dam motive de indoiala altora?
De ce mereu dupa "ochelarii roz" urmeaza o serie de indoieli, mai mult sau mai putin justificate?
Oare eu sunt singura care... ... ... ...?
Intrebarile mi se plimba prin cap si parca fiecare pas al lor provoaca un ecou ce le returneaza inmultite si agravate.
What to do? (revenim deci involuntar la ideea cu actionatul...)
Si totusi... De ce nu putem sa ne oprim sa ne gandim... ?
Maybe it's just our human nature and the need to have it all under control...
![´( " )`[____]*](http://1.bp.blogspot.com/__jewz7z3Y6E/Sb1Vq386iMI/AAAAAAAAADA/lqKc1Dobl8o/S1600-R/IMG_0874.JPG)