letargie

si cum imi propusesem sa incep sa scriu din nou mai des... *irony*
azi mi-am pus mie insami o intrebare la care cred ca daca ti-as adresa-o tie, draga cititorule, nici tu nu ai sti ce sa raspunzi... "cand a fost ultima oara cand te-ai simtit fericit?".
raspunsul, temporal vorbind, se situeaza undeva cu multi ani in urma...
de ce eram fericita? pentru ca nu erau motive sa nu fiu, nu orice bucurie avea si un verso, care, privindu-l, ii neutralizeaza tot efectul.

n-as vrea sa recunosc dar perioada ulterioara plecarii din romania nu a mai permis niciunei monede-fericire cu o singura fata sa se rostogoleasca in viata mea.

aparent totul e perfect... nu ma pot plange de probleme financiare, am sansa de a studia la o facultate excelenta, domeniul carierei mele este unul promitator si am alaturi o persoana care ma iubeste cu adevarat. hm... sounds good, right?

and yet still there is something missing. ce anume? totul tine de impresii si senzatii. impresia ca nu voi excela vreodata in ceea ce fac, frustrarea de a fi obligata sa depun efort pentru a avansa cu facultatea si de a infrunta esecuri inexistente pana acum, senzatia ca viata trece pe langa mine, oh nu, tineretea sfarseste si pierd ultimile ocazii de a ma mai bucura de viata.
asta e momentul in care intra in joc regretele... cand stai si te intrebi de ce te sacrifici si te privezi de propria-ti tinerete. da, este vorba de maleficul "ce-ar fi fost daca..." ramaneam acasa. multe lucruri ar fi sfarst altfel si uneori am impresia ca as fi fost mai multumita cu viata mea.
isi pierdea din stralucire si tenta inedita ("oh wow, studenta la münchen... ooh, informatica, intersant!), s-ar fi asternut praful unei vieti uzuale peste si totusi stau si ma intreb daca aceasta situatie cu toate circumstantele ce o definesc nu m-ar fi facut pur si simplu ACUM mai fericita si nu canvda intr-un moment incert al viitorului.

cu cat trece timpul nefiricirea se transforma intr-o amortire, te conformezi cu situatia, apoi urmeaza resemnarea, ce din nou ma face nefericita. imi incalc principiile si duc o viata pe care, daca as fi stiut de la inceput la ce ma inham, probabil nu mi-as fi dorit-o.
am renuntat la buchetul de lalele ce-l aveam in mana pentru un drum secetos, pe marginea caruia vor inflori pomi si flori in toate culorile abia cand ii voi da de capat.

problema: unde si care este capatul?
ce ma fac daca eu mi-am dorit plopi si vor creste brazi?

pretuiti oamenii din jurul vostru, ei sunt motorul nostru.
motorul meu de vreo 3ani cred ca are nevoie de niste ulei... si daca nu vine curand, va sfarsi stricat undeva intr-un bloc in münchen.